Se întâmplă ca de foarte multe ori pe parcursul traiului nostru pe acest pământ să ne oprim asupra acestui aspect pentru a căuta un răspuns, care este scopul vieții?

”Există viață după moarte? De unde venim și încotro ne îndreptăm? Există Dumnezeu? Dar Extratereștrii? etc.” 

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările existențiale care ne bântuie dintotdeauna, însă nici una dintre ele, nu cred eu că va reuși vreodată să suprime întrebarea cea mai persistentă din căpușorul nostru, mai exact : ”Care este scopul vieții mele?” Este evident că nu scriu acest articol pentru a-ți oferi răspunsul, aș fi cel puțin naiv să susțin că am unul. Am poate o înțelegere mai amplă asupra subiectului, datorată în mod sigur faptului că mereu am vrut să înțeleg de ce naiba a trebuit să sufăr încă din  copilărie, era un sens în toată telenovela asta din viața mea? Astăzi cred sincer că da, există un sens chiar și în cele mai dramatice vieți trăite vreodată, a mea poate că e tristă dar sigur se putea și mai rău. Sensul pragmatic este unul evident, societatea și individul învață și se dezvoltă cel mai bine prin cea mai des întâlnită unitate de măsură existentă în Univers, greșeala. Știu, poate părea greu de crezut, dar dacă te gândești în ansamblu, vei realiza că într-adevăr o greșeală a stat la baza marii majorități a descoperirilor, invențiilor sau chiar a evoluției vieții în general. Greșeala asta stă și la baza majorității problemelor pe care un individ le întâmpină pe parcursul vieții, în cazul meu drama a fost începută de modul greșit în care o parte a familiei a tratat-o pe cealaltă, ce a urmat au fost doar repercursiuni ale acelei greșeli. Chiar dacă această unitate de măsură este general aplicabilă în Univers, rezultatele nu sunt mereu pozitive, însă ele pot fi tranformate în ceva pozitiv cu niște costuri enorme. Dacă Albert Hoffman a descoperit din greșeală efectul LSD-ului (fără urmări severe ale accidentului) și a schimbat astfel complet percepția și direcția psihologiei și a studiului conștiinței , nu putem spune același lucru despre nitroglicerină, substanță al cărei scop a costat multe membre și vieți omenești pe parcursul cercetării și stabilizării ei.

Viața este formată în esență din același gen de ”greșeli”, unele se dovedesc a fi pozitive, altele vor trebui făcute pozitive prin costuri foarte mari la nivel personal.

Atunci când îți dai voie să sapi înăuntrul tău, să faci ordine în gânduri, amintiri și idei, cel mai probabil vei găsi o a doua variabilă general aplicată în viețile noastre, tiparul. Există tipare atât în viața noastră individuală, cât și în cea a familiei noastre, tiparele se pot întinde pe generații și (cred eu) pot fi considerate puncte de reper în vindecarea sau repararea unor traume sau lucruri nerezolvate din viața noastră. Tiparele nu se găsesc doar la nivel subtil, în subconștient, ele pot fi observate cu ușurință peste tot în jurul nostru, inclusiv pe plan fizic. În timpul unei ceremonii cu ciperci halucinogene (psilocibina), am avut o viziune care m-a făcut să înțeleg acest lucru. Se făcea că priveam pământul de sus, vedeam o bilă albastră superbă care mă fascina. Imaginea a început să se apropie și am început să observ detaliile, am observat pădurile, deșertul, orașele și micile așezări, fiecare detaliu mă atrăgea dar atenția mi-a fost captată de orașe. Imaginea lor era complet diferită de restul, culorile vii de pe restul planetei dispăreau în jurul lor, culoarea lor era gri și fumegau, erau o pată nelalocul ei pe acest corp astral minunat. Atenția mea fost  captată integral de această discrepanță de peisaj și imaginea a continuat să se apropie, vedeam acum un oraș de deasupra. Oameni și mașini roiau peste tot, fiecare cu scopul și viteza lui, fiecare captat de job sau sarcina lui, complet orbi la ce se întâmplă în jurul lui. Lucruri noi se ridicau văzând cu ochii, iar în interiorul acelui gri urât găseam acum mici pete de culoare, parcuri ce încercau parcă să îmi aducă aminte de frumusețea enormă ce se găsește în jurul orașului. Chiar dacă a existat o parte din mine care a vrut să iasă din interiorul acestui oraș, incursiunea în sistem de apropiere a imaginii a continuat…

 

Eram acum în interiorul propriului corp, mă uitam în jos și m-am pomenit cu atenția captată de un mușuroi de furnici aflat în mijlocul unei pajiști dintr-un parc. Un loc verde, superb, din care ieșea un morman de pământ răscolit, care exact ca și orașul descris mai devreme, pur și simplu nu se pupa cu restul peisajului. M-am uitat atent la el și am văzut mulțimea de furnici care, exact ca oamenii de mai devreme, erau ocupate cu construcția și dezvoltarea mușuroiului. Fiecare furnică ocupată cu treaba ei, în continuă mișcare, absorbită complet de ”job” lucra cu necontenire pentru ”binele comun”. Alături de mușuroiul ocupat, am remarcat niște furnici care nu participau la acest dans al muncii, ele doar se uitau la acest spectacol, observatorii, poziție în care m-am aflat și eu constant pe parcursul vieții. Mi-a fost clar atunci că dacă aș fi continuat aproperea imaginii și aș fi reușit să văd lucrurile prin ochii unei furnici, cel mai probabil aș fi găsit formațiuni microsopice foarte asemănătoare unui oraș sau mușuroi de furnici, tipar în tipar, fără sfărșit. (lucru captat extraordinar în filmul Inception)

A fost pentru prima dată când am înțeles noțiunea de tipar, de atunci au trecut ani de zile și am încercat ( cu succes) să văd unde mai găsesc tipare. Nu mică mi-a fost mirarea când am analizat viața și greșelile tatălui meu în paralel cu viața mea și ce știam din a bunicului meu pe linie paternă și am descoperit mult prea multe similarități pentru a fi simple coincidențe. Atunci am înțeles încă un aspect din acest ocean de aspecte neînțelese pe care îl numim generic ”viață”. A fost momentul în care am simțit, la nivel personal, că tot ceea ce trăisem avea acum un scop. Doar îndurând ce am îndurat, am putut acumula suficiente cunoștințe, dar mai ales putere, pentru a înțelege la un nivel minim felul în care aceste două unități de măsură, greșeala și tiparul, sunt parte din creație și dictează atât viețile noastre cât și existența întregului Univers. Pasiunea mea pentru literatură, veșnica mea dorință de a explica lucruri oamenilor, de a scrie și de a cunoaște cât mai mult depre cât mai multe lucruri, totul avea acum un scop. Subiectul este mult prea amplu pentru un articol de blog și voi mai reveni asupra lui, astăzi doar am pășit pentru prima dată în zona pe care am ajuns să o consider scopul vieții mele, explicarea în termeni simpli ale unor noțiuni de multe ori neaccesibile din cauza unui limbaj prea avansat, limbaj care în fond și la urma urmei tinde să creeze o altă ruptură între oameni, mie nu-mi plac dezbinările așa că sunt în căutarea punctelor comune ce ne poate aduce înapoi la unitate.

Cum recunoști scopul vieții tale? Din păcate, oricâte cărți s-ar scrie și oricât ar încerca cineva să-ți explice cum și l-a găsit, nimeni nu îți poate spune cu siguranță metoda și asta nu pentru că nu ar vrea, pe măsură ce avansezi în subiect și te informezi asupra felului în care fiecare om împăcat cu sine însuși și-a atins potențialul sau măcar a înțeles suficient de multe pentru a fi mulțumit, te lămurești de un singur lucru, ”misterioase sunt căile Domnului” este cam singurul răspuns care face sens. Oamenii care și-au găsit răspunsurile vin din medii diferite, au ajuns în mod diferit în acel punct și cel mai important, rareori găsești două povești la fel. Un lucru însă cred că ți-l vor spune mulți, singurul lucru sigur despre căutarea scopului vieții este acela că este o căutare grea, dificil de parcurs, doare și îți poți risca inclusiv sănătatea mentală în căutarea lui. Merită? Din punct de vedere personal spun că da, dar totuși am în vedere că abia am zgâriat suprafața când vine de această călătorie și aș minți dacă aș spune că nu mă sperie continuarea călătoriei având în vedere prețul plătit până acum. În același timp, e ca și cum m-aș uita la un film bun pe care mă opresc din a-l viziona la jumătate de frica posibilității ca povestea să se termine tragic, n-am cum. Trebuie să văd unde mă duce minunea asta de viață…

 

În încheiere, sper că ce am scris aici a făcut sens (măcare parțial) și te-am convins să îți pui niște întrebări. Dacă vrei să guști dintr-o perspectivă mai reală ( din punctul meu de vedere) asupra vieții, îți las aici clipul care a reușit să îmi răspundă mie la niște întrebări existențiale, Tim Minchin – 9 Life Lessons.

 

Leave a Reply