Născut in 84, toate bune pana în 90, ai mei divorțează, eu ajung la bunici, nu avem voie să o mai vedem pe mama, fac 12 ani și plec de acasă, dorm boschetar prin gară un an și apoi ajung în casa de copii, la 16 ani mă cert cu directorul de la liceu și mă exmatriculează, ajung iar pe străzi, la 18 mă apuc de videochat, la 20 fac copil, 25 divortez, 30 mă apuc de business cum trebuie, la 34 cad iar, acum am revenit cu forțe proaspete.

Acesta este rezumatul, dar nu se prea înțelege nimic, nu? Tocmai de aceea am decis să scriu postul ăsta atât de lung, dacă ai răbdare și dorești să mă cunoști mai bine te invit să-l citești. Lectură plăcută.

 

Am mai multe motive pentru care am ales să îmi fac publică povestea, în principal pentru a încerca să ofer niște sfaturi și niște perspective noi celor care ar putea avea nevoie de ele, însă și pentru a mă asigura că nimeni nu-mi va folosi trecutul împotriva mea, pentru că știu că am talentul să deranjez cu nonșalanța mea, dar acestea nu sunt singurele motive. Doresc ca prin intermediul acestui proiect să cunosc oameni capabili, alături de care să pot porni un proiect social mai altfel, vreau să folosesc oamenii pe care societate îi vede a fi răi pentru a face bine. Nu în ultimul rând scriu asta pentru copiii mei, pentru prietenii și acei membri ai familiei pe care poate i-am rănit cu deciziile mele. Trebuie să recunosc că nu am făcut mai nimic din cee ce s-ar fi așteptat societatea să fac, am zis măcar aici să rămână atestat și punctul meu de vedere, că de judecată sunt sătul. Să purcedem, zic…..

În 1984, pe 6 octombrie mai exact, deschideam ochii și vedeam lumina zilei în minunatul sector 3 din București, am fost un copil normal și trăiam într-o familie normală, iar în 1988 și în 1989 mi-au apărut în viață și aliații, frații mei Sebi și Kiki. Totul părea perfect, o familie normala cu 3 băieți voiosi, rude, prieteni în jur și mult chef de viață. Lucrurile au luat însă o turnură gravă în anul 1990 când mama mea s-a îmbolnăvit de schizofrenie, a fost o perioadă pe care mi-o amintesc destul de vivid întrucât comportamentul ei devenise cel puțin ciudat. Cum însă și atunci ca și acum nimeni nu vorbește deschis despre bolile psihice, nimeni nu a știut pe baza a ce sa pună acțiunile ei necugetate. Așa s-a ajuns la divorț, s-au pierdut două apartamente în București, tatăl meu a plecat la Brașov cu cei doi frați mai mici iar eu am rămas la bunici.

Se poate spune că acesta a fost și primul meu mare noroc, bunicii din partea tatălui m-au ținut pe întreaga perioadă a școlii primare, mi-au oferit cei 7 ani de acasă și s-au asigurat că primesc o educație decentă. Pot spune fără doar și poate că dacă nu aveam acești ani petrecuți cu ei cel mai probabil aș fi sfarsit mult mai prost, dar Dumnezeu (Universul, Divinitatea, Allah, Mahabharata, alege-ti numele preferat, lol) cand îți dă un drum greu în viață îți oferă și ”pregătirea” necesară pentru a-l răzbate, cel puțin asta cred eu. Și da, cred în Dumnezeu și am crezut întotdeauna, cu Biserica însă am avut o mare problemă mai mereu.  Bine, asta până acum doi ani când am început să mă apropii iar și am descoperit că am fost hater ani de zile fără a mai mă informa asupra situației prea mult, ignorant, ca mulți alții. (În continuare am multe probleme cu instituția BOR, dar am înțeles într-un final că Biserica e formată din oameni, nu din pietre). Când vine vorba despre credință, Dumnezeu și Biserică, spiritualitate, etc. am o definiție mai complexă dar despre asta voi vorbi pe blog în secțiunea Gangsta Spirituality.  Să revenim, în perioada școlii primare mi-am dezvoltat o pasiune pentru citit, o pasiune atat de mare încat pe la sfarsitul clasei a IV-a am terminat toate cărțile din biblioteca școlii. Am fost un copil năzdrăvan, pus pe șotii dar la școală nu aveam probleme.  Dacă situația cu scoala era ok, la nivel personal apăreau însă primele probleme. Încă nu înțelegeam exact ce s-a intamplat cu mama și tatăl meu iar bunicii s-au asigurat că nici nu îmi pun întrebări prea multe, vreme de patru ani, cât am stat cu ei,  nu mi-a lipsit nimic material. Din păcate însă nu a fost suficient, pentru că eu simțeam lipsa fraților, a mamei și a tatălui….

Exact la finalul clasei a IV-a am început sa îmi pun și mai apoi sa pun celor din jur întrebări din ce în ce mai incomode, trecuseră 4 ani de cand nu imi văzusem mama, tata era la Brașov cu ceilalți frați iar eu mă simțeam părăsit și singur. Nu este de mirare deci că am cerut sa mă mut și eu la Brașov, credeam că măcar acolo alături de frații mei voi afla mai multe. Nu a fost sa fie, acolo lucrurile au luat-o la vale complet. Tata, răpus și el de toată situația, a pierdut tot, iar problemele îl transformaseră într-un om foarte dur inclusiv cu noi, copiii. Nu voi intra în detalii despre aceasta perioadă pentru ca e de domeniul trecutului, tatăl meu îmi este astăzi alături și mie și fraților mei, iar în ultimii 20 de ani și-a recuperat orice greșeală din tinerețe în fața noastră. Cert este că a fost greu… Bun, fac 12 ani, anul Domnului 1996… mă uit la tata, vad că nu am șanse să mă înțeleg cu el. Mă uit la frați și îmi dau seama ca sunt prea mici pentru ce am eu în cap, așa că m-am hotărât, urma să plec să o caut pe mama, nu o văzusem de 6 ani aproape. Despre motivul pentru care nu am văzut-o pot spune doar că tata și familia din partea lui au considerat că ne protejează rupând legătura cu mama, mama care făcuse ce e drept o grămadă de chestii nebunesti, specifice bolii cu care se confrunta. Au făcut o greșeală imensă din punctul meu de vedere, dar dacă așa au considerat ei la vremea aia că trebuie făcut, așa a rămas. O altă greșeală au facut-o când nu au luat în calcul faptul că eu de mic am avut un talent de a nu fi de acord cand mi se impune ceva. 🙂

V-am spus deja că mă hotărâsem să plec, ceea ce am și făcut, am fugit de acasă și vreme de un an am dormit in Gara de Nord din București. O perioadă despre care voi scrie pe parcursul timpului aici pe blog, acum mă voi concentra pe motivul pentru care am fugit de acasă, voiam să o găsesc pe mama.  Problema dormitului o rezolvasem, dormeam la sala de așteptare de la clasa I, duș făceam în gară, descurcăret de mic fiind, chiar nu îmi lipsea nimic. Dar nu mă puteam obișnui cu treaba asta, eram aici cu o misiune, una de care mă țineam. Zi de zi mergeam la secția 8 Poliție  să o caut pe mama (ultima informație despre ea era ca locuieste pe Moșilor) așa că am mers la secția de care aparținea acea stradă. Încercările mele au fost fără succes însă, trecuse aproape un an și nu reușisem nimic. Dar după cum spuneam, nu suntem atât de singuri precum credem și când eram în pragul disperării Dumnezeu mi-a întins o mână de ajutor. Aflând povestea mea de la unul dintre polițiștii pe care îi băteam la cap zilnic m-am pomenit în legătură cu dl Cristian Tabără de la Pro TV, un om absolut minunat care impresionat fiind de situația mea m-a luat de pe străzi și m-a ajutat să-mi găsesc un loc într-un centru de plasament privat numit “Sf Macrina”, undeva pe la Piața Iancului în București. Aici mi-am reluat studiile (pierdusem un an) și mi-am făcut prieteni dar nu îmi uitasem misiunea, în fiecare după amiază fugeam prin oraș sa o caut pe mama, cum stăteam la Iancului acum, secția 8 era și mai aproape, o căutam pe mama fără succes însă.  Supărat că nu am noroc, gata să mă dau bătut și chinuit de dor și amintiri, m-am dus la blocul în care locuiam când eram mici, nu mai căutam nimic, voiam să-mi iau rămas bun, convins fiind că nu o voi mai vedea vreodată…

Ajuns acolo, am stat pe scările din fața blocului, rememorând perioada 0-6 ani, plângeam în hohote când o vecină m-a recunoscut și m-a chemat la ea ”să mănânc ceva”. Aparent era la curent cu faptul că am fugit de acasă și a vrut să îl sune pe tata, însă reacția mea a fost suficient de credibilă pentru a o convinge să nu facă acest lucru. Îmi aduc aminte vivid însă scena următoare, se uita lung la mine neștiind cum să mă abordeze (nu știa de ce am plecat de acasă) și într-un final îmi spune:

– OK! Nu vrei să vorbești cu tac-tu, înțeleg. Dar cu maică-ta ai vrea? Am numărul ei pe-aici pe undeva….

Aproape doi ani mai târziu, schimbat și plin de mine, deja fumător înrăit dar cumva la fel de copilăros, am reușit să realizez ceea ce-mi propusesem cand am fugit de acasă, am gasit-o pe mama. Să fie ăsta finalul fericit la care speram? Eh, pe dracu. Lucrurile nici acum nu au fost ok.  Mama mea, acum tratată pentru boala de care suferea, locuia într-un apartament social al Fundației Estuar, unde a și locuit pana la data decesului ei în Iunie 2018. Acolo primea ajutorul de care avea nevoie, avea asistență socială și cămăruța ei, eu însă nu puteam locui cu ea datorită regulilor de ordine interioară ale fundației și a situației în sine (în casă mai erau alte două femei cu probleme). Am refuzat sa mă întorc acasă la Brașov, așa că m-am văzut gata de un nou episod din serialul ăsta prost numit ”viața mea”. De data asta am ajuns într-un centru de plasament de stat, despre asta voi vorbi detaliat pe blog în perioada următoare. Ceea ce vă pot spune este că de pe aici am început sa dezvolt o ură acerbă pentru societate, mă uitam la oameni cum se plang de probleme fără sa aibă habar ce este aia o problemă reală, vedeam oameni care ar fi putut sa mă ajute dar ma ignorau în timp ce alții plătiți de stat să mă îngrijească își băteau joc de mine. Atunci am știu că nu vreau să fac parte din mizeria asta, numită societate….

Eram respins de copiii cu familie, de colegi și nici prea mulți prieteni nu aveam, mai mult,eram privit ca infractor sau scursură a societății doar pentru că eram din casa de copii.Alea erau vremurile. Am trecut peste toate și am continuat să fiu măcar un elev bun dacă altceva nu se putea. Am făcut a 7-a la București, apoi m-au transferat la casa de copii din Brașov. A venit a VIII-a, am luat capacitatea, singurul din centrul de plasament în care stăteam și mă pregăteam sa dau la Economic, la liceu pentru că aveam o înclinație către calculatoare încă de pe atunci. Întamplarea face câ in loc de Economic am fost băgat la Scoala Profesionala Auto Brașov ca să devin tinichigiu, așa a vrut directoarea DJPC de atunci. Despre asta voi scrie un post la un moment dat pentru că trebuie să știți cum m-au pedepsit cei de la Direcția Județeană pentru Protecția Copilului atunci când i-am demascat că ne furau ajutoarele și banii. Uram atât căminul cât și școala profesională, nu mă atrăgea nimic iar de acum aveam 16 ani, începusem să visez la plecatul pe cont propriu, sătul de toate abuzurile și să fiu aruncat ca o minge de colo-colo. Nu a durat mult până visul a bătut la ușă, o altercație cu directorul liceului, o alta cu profesorul de tehnologie și m-am văzut exmatriculat cu mențiunea ca “nu sunt compatibil cu sistemul de învățământ românesc”. Am fost de acord cu ei și am plecat, oricum nu mă atragea nimic la scoala aia, eu visam sa ajung în politică, sa schimb lumea… nu  să fac piese auto. Atat de mult mi-a displăcut acea situație încât nici în prezent nu am permis auto, de întors în liceu nici nu s-a pus problema, am știut să învăț singur ce îmi trebuia.

Unde am plecat? Pe stradă, între hoți, pești, curve și alte specimene de gen. Am lăsat Brașovul în urmă și am pleca înapoi la București, iar Berceniul mi-a devenit birou și casă. Am învățat cum să stau pe langa ”băieții răi” fără a mă băga prea mult în probleme ilegale, toți îmi știau povestea și ajunsesem un mic ”protejat” al cartierului, aveam și poreclă, Copilu mi se spunea.  De pe la 16 la 18 ani m-am ocupat cu mici găinării și în paralel lucram la o fundație care strângea fonduri stradal, acesta a fost primul meu job. Nu era cel mai curat domeniu, știam că fondurile nu ajung la destinație dar la cât au profitat cei din casa de copii de mine, nu am văzut nimic greșit în a profita și eu de alții.  Pe la 18 ani însă cand aveam tentații și ocazii prea multe pentru a comite ilegalități am hotărât că e momentul să las cartierul în spate, mirosea a pușcărie peste tot iar heroina acapara străzile cu o viteză de nedescris. M-am mutat în centru și cum împlinisem deja 18 ani imi cautam job, atunci am auzit prima dată despre videochat.

Am zis sa fac o încercare și din încercarea aia am rămas în acest domeniu vreme de 18 ani (14-15 dacă luăm în calcul pauzele). Am fost model în primă fază (hai, nu da ochii peste cap, lol), am ajuns apoi pe rând moderator, trainer, administror.  Am încercat și am și reușit să-mi fac propriul studio, am devenit webmaster, am participat la summituri și până să îmi dau seama ajunsesem deja destul de cunoscut în domeniu, aveam o carieră (iar, nu da ochii peste cap, videochatul este legal iar eu lucram în parte administrativă). Pe parcursul timpului voi vorbi despre experiența mea în domeniu, este mult prea complexă situația pentru a fi descrisă în câteva cuvinte.

Despre perioada 18-36 de ani nu voi spune prea multe acum, voi avea timp să detaliez totul pe blog. Ca un rezumat îți pot spune că la 20 de ani m-am luat cu o fată, am făcut un copil, copil care s-a alăturat celui pe care ea îl avea din prima relație. La 21 de ani am făcut și casă, pe la 25 am păstrat tradiția familiei și m-am despărțit și eu. Am plecat apoi prin lume iar, nu mi-am găsit locul pe nicăieri și sincer să fiu, nici acum nu cred că l-am găsit, dar ceea ce fac acum pare să fie ce îmi doresc. Am plecat apoi din țară, m-am întors și apoi am plecat iar. E greu să îți găsești stabilitatea când viața asta te ține doar în șah. Am tot încercat să reușesc în viață, dar în orice caz, nu a fost sa fie așa. Am eșuat lamentabil în a-mi conduce propriul business deoarece am fost naiv, am crezut în oameni și vorbe în timp ce mă luptam și cu alți demoni( alcoolul, drogurile, petrecerile, orgiile, goana dupa bani, probleme familiale, etc).

Cand vine vorba despre droguri vom avea niște discuții foarte interesante, dar la fel, în cadrul posturilor de pe blog/vlog. Cert este că am scăpat puțin în ele,nu eram dependent de nimic dar devenisem obsedat de putere și sătul de tot rahatul din viață, le-am lăsat vreme de aproape un an să preia controlul, căutam mereu distracții. Nu pot spune că am fost dependent , pot spune doar că mi-a plăcut să exagerez iar asta m-a facut sa nu judec cum trebuie și am renunțat mult prea  ușor la multe lucruri. Însă iar, nu a fost o problema, pentru ca eu sa pot scrie astăzi acest text, pentru ca eu să pot porni acest proiect a fost nevoie să trec prin ele și am înțeles acum cât de misterioase pot fi căile Domnului. Mai multe detalii despre viața mea și cum am trecut prin aceste greutăți voi oferi în timp, acum am vrut doar să ințelegeți că la baza acestui proiect stă un om care consideră că îi e mai simplu sa spună ce nu a făcut decat ce a făcut. Un golan sunt cu siguranță, dar nu mă consider a fi un om rău, iar cei care mă cunosc știu bine că nu am făcut rău intenționat nimănui, dar am făcut.

Am mințit, am înșelat,  am făcut datorii(MUUUULTE!), am răcnit și am fost impunător  în majoritatea timpului, iar lista poate continua. În schimb nu am omorât, nu am violat sau agresat pe cineva și în general am stat departe de treburile care miroseau a pușcărie grav. Am avut noroc, dacă îl putem numi așa. Dacă nu am ajuns eu la pușcărie, asta nu înseamnă ca am avut vreodată vreo problema cu cei care fac acele fapte. Vin dintre ei, știu de ce fac asta, cum ajung la acele fapte și mai știu cât este de greu să ieși de acolo când societatea te respinge. De-asta am și făcut acest proiect, de asta mă voi lupta sa ofer un spațiu de desfășurare acelora ce își doresc să își repare viața și să trăiască liniștiți în societate. Goana dupa bani nu mai este ce a fost, golăneala nu mai este ce a fost, Biserica nici atat… totul este într-o continuă schimbare și noi am face bine să ne dăm seama că schimbarea începe cu noi.

Dacă ai citit până aici, eu unul îți mulțumesc pentru lectură și dacă ai nevoie un sfat, un ajutor sau o vorbă bună, nu ezita să folosești formularul de contact. Voi încerca să răspund fiecărui mesaj, am însă și mult de lucru, așadar e posibil să răspund mai greu.

 

Leave a Reply