Povestea noastră va avea la bază un subiect tabu în țara asta, consumul de droguri. Am zis să te anunț din capul locului, să poți începe judecata din prima, era păcat să trântesc plăcinta pe la jumătatea articolului. 🙂 Gata, te-ai pregătit? Citești textul unui drogat? Dacă da, atunci dă-mi voie să îți ofer un mic preambul, este necesar cred eu pentru ca firul poveștii să curgă în voie. Te anunț din capul locului că multe dintre articolele mele vor conține elemente nocive, așa am trăit și așa am acumulat marea majoritate a cunoștințelor care m-au adus mai apoi pe un drum mai bun. Nu sunt sfânt, nu sunt ultraortodox și cu siguranță nu intenționez să influențez pe cineva să facă ceea ce am făcut eu, sunt doar suma propriilor alegeri (unele bune, altele mai puțin bune).

Am copilărit pe stradă, drogurile au fost mereu în jurul meu, dar cumva nu au prezentat prea mare interes. La 12 ani am dormit pentru un an în Gara de Nord, locație care mi-a oferit un tablou destul de macabru asupra consumului de droguri, aurolacul ăla pur și simplu le lua mințile consumatorilor. Nu m-a tentat. A urmat adolescența, o perioadă despre care aș putea scrie cinci cărți, nu una. Să fii adolescent spre finalul anilor 90 în România era o aventură în sine, heroina acapara străzile cu o viteză de nedescris, găștile de cartier făceau campionate de bătăi de stradă, pirateria era în floare, radiourile pirat acaparau FM-ul, B.U.G Mafia scotea hit după hit, Paraziții la fel. Manelele răsunau în fiecare weekend din blocurile fiecărui cartier bucureștean, barurile și discotecile nu duceau lipsă de clienți , iar pensionarii își făceau mai multe cruci trecând pe lângă noi decât pe lângă biserică. Eram gălăgioși, năzdrăvani, plini de tupeu și cumva, fiecare dintre noi avea o combinație din care făcea bani. După blocurile gri, eram noi, majoritatea.

Așa mi-am început eu incursiunea în viața de adult, la 16 ani beam într-o noapte cât beau alții în zece și nu aveam nici pe naiba, trăiam fiecare zi de parcă ar fi fost ultima. Te-ai aștepta acum să auzi că atunci m-am drogat prima dată, nu e așa? Uite că nu a fost așa. Faptul că mi-am văzut prieteni murind de surpadoză de heroină, că peste tot auzeam, vorba lui Teo, să nu fumez iarbă că heroina ucide, și-a pus amprenta grav asupra mea și am evitat complet drogurile. Timpul a trecut, eu m-am maturizat, iar când am făcut 18 ani și am simțit că miroase a pușcărie, m-am tirat din cartier și am început să caut alte lucruri de făcut. Despre ele voi vorbi cu altă ocazie, astăzi direcția este alta. Până să ajung la poveste în sine, am vrut să te fac să înțelegi că poți evita drogurile și puștan fiind, trebuie doar să fii suficient de atent și de înțelept încât să-ți dai seama singur de pericolul la care te supui. Trebuie menționat că una este să experimentezi diverse substanțe, alta este să le faci un mod de viață.

Prin 2013, când aveam vreo 29 de ani drumurile mele au ajuns prin Olanda, unde am și locuit vreme de un an, un an și un pic. Eram la fel de pornit împotriva drogurilor ca în adolescență și îi priveam cu ură pe tinerii care fumau un cui în centrul Amsterdamului. Cu toate astea nu puteam să nu observ că toată propaganda asta de mi se băgase mie în cap despre marijuana, nu prea se pupa cu ceea ce vedeam în jur. Nu a durat mult și mi-am luat inima în piept și am fumat și eu primul cui, Purple Haze, așa se numea primul tip de iarbă pe care l-am fumat. Mă așteptam să-mi fie rău, să halucinez și să devin agresiv, toate prostiile pe care cu siguranță și tu le-ai auzit despre această plantă (refuz să o numesc drog), dar… surpriză. Am râs cu poftă, am făcut caterincă cu polițiștii din Amsterdam și m-am distrat de minune.

A urmat cel mai adânc și odihnitor somn pe care l-am avut până în acel moment, m-am trezit și primul meu gând nu a fost că vreau să mai bag un cui, nope. Nu am avut vreodată problema asta. Primul meu gând a fost unul de ură la adresa societății care mă mințise, iarba era departe de toate aberațiile spuse despre ea. (Asta a fost experiența mea cu ea și cu siguranță nu te sfătuiesc să o încerci, ca și în cazul altor produse, unii o tolerează și se bucură de beneficiile ei, alții își prăjesc creierul pentru că nu înțeleg că orice exces este nociv.) Așa a început totul. Nu am continuat spre alte droguri pentru că iarba ar fi fost un drog de tranziție cum spun ”ei”, am facut-o pentru că am vrut să văd cu ce altceva am fost mințit de către ”ei”. Uite așa a ajuns unul, care la venirea în Olanda habar nu avea ce înseamnă joint, să fie poreclit Mr Pharmacy (Domnul Farmacie) un an mai târziu. Am încercat multe substanțe, însă nu am făcut din nici una un mod de viață și nu m-am molipsit de vreo dependență. Poate și faptul că nu am luat absolut nimic fără să mă documentez a jucat un rol, dar nu regret nimic, am învățat multe în anul ăla. Nu am învățat despre droguri câte am învățat despre oameni, asta este clar.

De menționat că în această perioadă eram ateu convins (sau cel puțin așa mă declaram), uram Biserica, popii, guru și absolut tot ce ține de spiritualitate. Viața mea de până în acel moment mi-a permis să îi urăsc pe Dumnezeu, Universul, Mahabharata, Marele Spirit sau orice alt nume i-ar fi dat omenirea creației, pur și simplu reacționam advers la toate discuțiile de gen. Asta pentru că nu consideram că cineva trebuie să sufere cum am facut-o eu cât am crescut. Am plecat din Olanda în 2014 și am revenit pentru o întâlnire de afaceri în 2016, eram alături de două tinere frumoase, iar după ce am terminat cu munca ne-am permis să luăm Amsterdam-ul la pas pentru un ”strop de fericire”.

Am fumat, ne-am distrat, am vizitat muzee, au fost două zile pline de care eu unul m-am bucurat la maxim. La un moment dat, în ultima zi pe care o mai aveam de stat acolo ne-a ieșit în cale un Smartshop, un loc pe care nu l-am vizitat până atunci pentru că acolo se comercializau psihedelicele, singurele substanțe de care îmi era frică. Psihedelicele sunt substanțele care au puterea de a-ți alterna realitatea în moduri în care îți este imposibil să controlezi tripul. Ne-am uitat unii la alții, am râs și am zis că dacă tot am făcut atâtea de ce să nu încercăm și niște ciuperci halucinogene înainte de plecare, la urma urmei sunt legale acolo.

Nu are rost să detaliez întreaga experiență acum, probabil la un moment dat voi reuși să detaliez mai mult din ce am trăit atunci, cert este că aceea a fost noaptea în care vechiul eu a murit. Nimeni nu te poate pregăti pentru ce au de oferit ciupercuțele dacă ai norocul să fii printre cei care reușesc să-și înțeleagă tripul, atât de mulți le iau doar pentru efectele vizuale și nu doar că ratează adevărata lor magie, uneori ajung chiar mai rău. Psihedelicele sunt CELE MAI PUTERNICE SUBSTANȚE cunoscute omului, eu știu sigur că dacă știam intensitatea experienței la care mă supun, probabil nu aș fi avut curaj. Chiar dacă citind experiențele unora dintre noi și poți crede că vrei să încerci și tu, îți recomand să înveți citind experiențele noastre despre ele, nu oricine poate administra această experiență și mulți au ajuns inclusiv la suicid sau alte gesturi extreme. Ignoranța oamenilor este cea care a adus un nume rău unor substanțe ce au rolul de medicamente, nu de droguri. Dacă totuși simți acea chemare, nu lua NICIODATĂ singur așa ceva, experiența mea a fost pozitivă dar asta pentru că m-am documentat și am știut la ce să mă aștept și cel mai imporant, nu am luat niciodată așa ceva de unul singur până nu am fost sigur pe cunștințeșe și experiența mea. Îți recomand să citești despre ele, vei realiza că despre substanțele astea nu îți vorbesc cei din cartelurile mexicane sau persoanele de culoare din Harlem. Nope. Despre ele vorbesc unele dintre cele mai luminate minți ale planetei. Un bun început pentru research este podcastul lui Joe Rogan cu Paul Stamets, unul dintre cel mai cunoscuți micologi de pe planetă.

Revendind la poveste, eu m-am trezit în mijlocul a ceva ce părea a fi un vis vis dar în același timp părea foarte real, fetele au avut și ele experiențe aproape identice cu a mea, dar nu sunt poveștile mele ca să le împărtășesc cu voi, voi vorbi doar despre experiența personală. Fiecare gând pe care îl aveam se transforma în ceva vizual, aveam puterea de a călători din amintire în amintire și totul părea atât de vivid încât putem jura că sunt în mijlocul unei producții SF la Hollywood. Apoi am fost cuprins de un sentiment de pace și ceva sau cineva a început să-mi vorbească (nu-mi pasă cât de nebunesc îți sună), am putut vedea multe lucruri dar unul singur mi-a atras atenția.

Acest ”ceva” îmi făcea tot felul de paralele în creier între cărți, filme, citate și realitatea în care trăiam. Toate aveau la mijloc definiția omului: minte, trup și suflet. Ciupercile îmi arătau cum societatea a împins al treilea element în derizoriu, cum eram și suntem tot mai concentrați pe minte și trup, în timp ce sufletul era lăsat de izbeliște. În minte mi se derulau imagini cu familii de creștini, cu yoghini, șamani sau musulmani, o mulțime de oameni ce trăiau vieți normale în timp ce nu uitau să aibă grijă și de sufletul lor. Nu voi intra în semantică și nu voi căuta diferențe acum, toți făceau același lucru, căutau o legătură cu divinitatea și cumva, chiar și cei mai săraci dintre ei, erau fericiți.

În paralel îmi vedeam propria viață, durerea și ura care zăceau în mine, le vedeam acum sub forma unor creaturi urâte pe care le recunoșteam, ciupercile pot oferi niște metafore superbe câteodată, chiar ajungi să te împrietenești cu demonii tăi de la o vreme. Îmi era imposibil să ies din acest ”vis”, cu toate acestea eram conștient și puteam înțelege niște lucruri care până mai ieri îmi erau străine, lucrurile alea pe care eu le consideram ireale păreau al naibii de reale în acel moment. Simțeam cum se dărâmă ziduri în interiorul ființei mele și cum sufletul iese la suprafață, am înțeles cât de important este să te ierți tu pe tine în primul rând pentru orice ai fi făcut în viață până în acel punct și cât de eliberator este să accepți că există o forță mai mare din care facem toți parte. Am înțeles că nu există umbră fără lumină și viceversa. Am înțeles că nu există moarte și că viața are un scop. Că Dumnezeu există. Că Universul există. Că suntem mici într-o lume mare. Că sufletul contează. Că nu știu nimic. Că nu pot transpune în cuvinte ceea ce am trăit acolo ( cu toate că aparent am încercat, dar uite că pentru mulți sun ca un nebun). Am înțeles multe atunci și am adormit într-un final, a doua zi m-am trezit ușor ca un fulg. Cineva sau ceva îmi făcuse curățenie în gânduri, mă simțeam ca un nou-născut și un singur gând îmi stăruia în minte, cel mai important lucru pe care l-am învățat în acea noapte a fost că lucrul cel mai de preț pe care i-l poți lua omului este credința.

Știu ateule, zâmbești acum. Tu nu crezi în nimic. Nu e așa? Nu e așa că tu crezi cu tărie acest lucru? 🙂

Leave a Reply